Cea mai placutã modalitate de a-L cinsti pe Dumnezeu este cantarea. Din pãcate, muzica religioasã ortodoxã nu este incã foarte familiarã majoritãtii credinciosilor. In pofida necunoscutelor care tin de istoria muzicii bisericesti, aceasta rãmane o artã specificã spatiului eclezial rãsãritean.

 

Dupã 1990, o datã cu reinfiintarea in tarã a mai multor seminarii si facultãti de teologie, studiul psaltichiei a intrat pe un nou fãgas, chiar deschizandu-se un adevãrat apetit in randul credinciosilor pentru acest gen muzical.

 

Muzica religioasã ortodoxã isi gãseste rãdãcinile in muzica si poezia poporului evreu. Primul izvor al muzicii bizantine este psalmodia sau interpretarea psalmilor Vechiului Testament.

 

Cantarea actualã de la stranele bisericilor este cunoscutã de majoritatea credinciosilor fie sub numele de muzicã religioasã ori muzicã bizantinã, muzicã psalticã ori muzicã sacrã, toti termenii referindu-se la muzica specificã in cultul ortodox. Majoritatea cercetãtorilor aratã cã muzica bizantinã este cea care s-a folosit in cult.

 

Putem vorbi despre muzica bizantinã panã la cãderea Imperiului Bizantin, in 1453. Dupã aceastã datã, putem vorbi despre o muzicã postbizantinã sau psalticã, asa cum este numitã frecvent cantarea de la stranã. Muzica actualã este de traditie bizantinã, dar termenul cel mai potrivit este de "muzicã bisericeasca".

 

O datã cu formarea Imperiului Bizantin, muzica bisericeascã, izvoratã din muzica psalmilor, a poporului evreu, a primit puternice influente grecesti. De la poporul grec, cu ajutorul Bizantului, sistemul muzical a patruns si la celelalte popoare crestine, implicit si la cele din spatiul dunarean.

 

Primele semne ale pãtrunderii muzicii bisericesti de formatie bizantinã in spatiul romanesc sunt tarzii. Cert este faptul cã aceastã muzicã a primit influentele etosului romanesc. Specificul national care si-a pus amprenta asupra muzicii bisericesti din tara noastrã se referã la cantarea de stranã, interpretatã de omul simplu, in care se reflectã puternice influente din folclorul romanesc.

 

Cu timpul, au apãrut si cãrtile liturgice, atat pentru stranã, cat si pentru altar. Cei care au pãstrat, au cultivat si au promovat cantarea romaneascã pentru prima datã (secolul al XV-lea) au fost reprezentantii scolilor de la Neamt si Putna, cum ar fi Eustatie Protopsaltul, Domitian Vlahul si Teodosie Zoticar. Ei, chiar dacã au fost instruiti in greceste sau in slavoneste, au scris romaneste.

 

In secolul XVII muzica bisericeascã de pe teritoriul romanesc avea o puternicã influentã greceascã, incat s-a simtit nevoia de readaptare, de corectare, de simplificare si de aceea, in 1814, s-a petrecut reforma hrisanticã prin care s-a reevaluat acest sistem muzical si s-a ajuns la ceea ce se cantã astãzi.